Nu trecuseră nici câteva minute de la anunţarea propunerilor de modificare a Constituţiei când haitele vînto-voiculesciene s-au repezit la gâtul lui Băsescu denunţând „autoritarismul'', „dictatura'', „jupânul''. Felix însuşi l-a comparat cu Hitler pe fondul ariei „diversiunii'' cântată regulamentar de cei doi backing vocals C&V. Dar cu ce i-a speriat „dictatorul'' în asemenea măsură?
Imunitatea parlamentară. Până acum era totul limpede, bine reglat şi de la sine înţeles. Afacerile se împleteau armonios cu politica, banii la partid curgeau în şuvoi constant şi neîntrerupt iar protagoniştii binemeritau de la partid un loc ferit de furtuna Justiţiei în Parlamentul ţării. Frumos, elegant, toată lumea era mulţumită. Acum, Dictatorul, în ura sa faţă de democraţie, vrea să destructureze un sistem care s-a creat cu greutate şi sacrificii în 20 de ani şi să distrugă cu inconştienţă cordonul ombilical care leagă oligarhia economică de partidele politice. Fără imunitate, atractivitatea Parlamentului pentru tot felul de indivizi gen Păsat, Voicu, Năstase, Ridzi etc. dispare. Ce rost are să mai faci politică, dacă oricum rişti să te trezeşti cu DNA-ul la uşă? Ce-i de făcut? Trimiţi haita să latre „atentat la democraţie''.
Limitarea deficitului la 3%. Au făcut-o nemţii iar francezii s-au arătat dispuşi să-i urmeze, mai ales că e criteriu Maastricht. Dar nu acesta este motivul pentru care trebuie trecut în Constituţie - România nu este în zona euro şi nici n-ar trebui să se grăbească să intre - ci pentru că formulează un cadru strâmt pentru politicile guvernamentale. Din punctul de vedere al acestui autor limitarea deficitului ar fi trebuit însoţită de o limitare a pragului de impozitare a venitului. Cum arată acum, ori de câte ori guvernele vor fi în situaţia de a încălca limita de deficit este cel mai probabil că vor mări taxele în loc să reducă cheltuielile.
Creşterea taxelor îi poate costa electoral pe guvernanţi dar ideea nu este să schimbi guvernele ca pe ciorapi ci să ai taxe mici şi guverne responsabile cu banul public. Faptul că instanţelor judecătoreşti li se ia dreptul de a se amesteca în politica fiscală este o corectură care restaurează separaţia puterilor în stat, dar faptul că guvernului îi revine puterea absolută de a taxa este de natură să îngrijoreze. Nici un guvern nu s-a ridicat la înălţimea acestei responsabilităţi. Ceea ce aduce bun limita de 3% este faptul că neagă guvernanţilor posibilitatea de a-şi ascunde incompetenţa, clientelismul şi pomenile electorale în deficitul bugetar aşa cum a făcut Vosganian şi guvernul Tăriceanu.
Dar, dacă li se ia partidelor acest instrument inestimabil de satisfacere a clientelei, atunci ce folos să mai guvernezi? Dacă nu mai poţi să aloci din pix bani care nu există băieţilor tăi şi apoi să împarţi povara în mod „echitabil'' pe umerii proştilor care încă mai cred că pot reuşi prin muncă în „statul social'' - sintagmă care, din nefericire, rămâne neatinsă în Constituţia lui Băsescu - atunci ce chichirez mai are să fii la putere? Ce-i de făcut? Asmuţi haita să latre „legiferarea austerităţii'', „instituţionalizarea sărăciei'' şi altele asemenea.
Responsabilizarea Justiţiei. În prezent, judecătorul român poate lua cam ce hotărâri vrea, cam cum îl taie pe el capul fără să dea socoteală aproape nimănui şi să respecte cam cum pofteşte procedurile. Procurorul poate da şi el NUP-uri tot după amoc. De răspuns pentru ele răspund numai în cazul în care îşi execută funcţia „cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă''.
Din punct de vedere administrativ (că penal DNA-ul a început să se mişte şi în zona magistraţilor) reaua-credinţă şi grava neglijenţă le constată Consiliul Superior al Magistraturii din care fac parte 9 (nouă) judecători plus preşedintele Curţii Supreme plus 5 procurori (15 din 19), care votează în secret şi tot cum îi taie capul dacă e cazul de aşa-ceva. Până acum s-a întâmplat numai în cazul Gorbunov, dar de regulă, magistratul român n-are a se teme de nimic.
În Constituţia lui Băsescu scrie că magistratul răspunde pentru erorile comise, că CSM este format din 5 judecători, 5 procurori şi şase reprezentanţi ai societăţii civile şi că deciziile CSM sunt publice şi se motivează. Păi, dacă magistratul e responsabil de greşelile pe care le face şi CSM nu mai poate da indulgenţe ca Papa, atunci la ce bun să mai încerci, ca oligarh, să creezi şi să întreţii reţele politico-juridico-poliţieneşti de tip Voicu? Ce-i de făcut? Asmuţi haita să urle „ingerinţă în independenţa Justiţiei''.
Averea nu se mai prezumă licită. În prezent statul român nu se poate atinge nici măcar de de averile celor condamnaţi pentru corupţie sau alte infracţiuni pentru că practic nimeni nu poate dovedi caracterul ilicit al dobândirii averii. În momentul în care, din noul proiect de Constituţie este scoasă această prevedere care nu există nicăieri în lumea civilizată, povara de a dovedi că averea este licită îi revine celui pus sub acuzare şi, în cazul în care nu poate face proba, averea poate fi confiscată.
Acest articol poate constitui cea mai mare victorie a luptei anticorupţie în România şi o ameninţare mortală la adresa oligarhiei care riscă să rămână şi fără imunitate şi cu banii luaţi. De aceea, veţi auzi răcnindu-se din toate antenele şi realităţile vorbe grele despre Dictator şi diversiunile lui. Vestea proastă e că politicienii noştri nu vor accepta niciodată să îşi pună de bunăvoie ştreangul acestor reforme de gât şi probabil proiectul de modificare a Constituţiei va fi respins. Vestea bună este că acum ştim ce trebuie făcut şi, mai devreme sau mai târziu, vor afla şi românii.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu