CAND STATELE REGRETA

Căinţa naţională face din nou prima pagină, aşa cum a făcut-o cu o frecvenţă remarcabilă în anii trecuţi. În 2008, premierul de atunci al Australiei, Kevin Rudd, cerea iertare aborigenilor din ţara sa, în vreme ce Regina Elisabeta a II-a a făcut acum câteva luni un gest impresionant de regret în Irlanda. Iar acum, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a reluat cu ocazia unei vizite în Caucaz sfatul său către turci de a se „căi" pentru masacrele comise în 1915 împotriva armenilor de regimul otoman în destrămare.
Sarkozy ar fi, desigur, surprins dacă i s-ar spune că aceeaşi logică ar impune o declaraţie de căinţă a statului francez către Algeria, ca să nu mai spunem de una către soldaţii care au luptat sub steagul francez, aşa-numiţii „Harki", dintre care mulţi au fost abandonaţi în faţa unei sorţi cumplite când Franţa a părăsit în grabă ţara. Cât despre cei care au reuşit să supravieţuiască şi să treacă Mediterana, Franţa i-a aruncat în ghetouri segregate, uitate de lume.

Pentru mulţi lideri politici şi analişti, căinţa e o formă nelalocul ei şi un exces de sensibilitate. Istoria e dură, spun ei. Şi, în plus, de unde să înceapă cineva cu scuzele sau unde să termine cu ele? Să ne cerem iertare pentru cruciade, pentru distrugerea oraşelor germane de către armatele Regelui Ludovic al XIV-lea în secolul al XVII-lea, pentru a nu mai aminti de cele ale lui Napoleon? Nu cumva rezultatul ar fi transformarea istoriei într-un permanent ciclu de regrete?
Dar, într-o eră a globalizării, care cere transparenţă şi implică interdependenţa, căinţa poate fi privită ca instrument de bună guvernare. O ţară care a ridicat covorul miturilor şi indiferenţei sub care au fost măturate laturile negative ale trecutului său e mai capabilă să se administreze bine atât pe sine, cât şi relaţiile cu alţii.
Japonia nu a învăţat niciodată să interacţioneze cu vecinii săi în felul în care Germania s-a deprins după al doilea război mondial să coopereze cu viitorii ei parteneri europeni, în parte din cauză că scuzele sale au părut un act formal, absolvit cu jumătate de gură, atunci când nu a lipsit cu desăvârşire. Uniunea Europeană există (oricare ar fi dificultăţile prin care trece acum) pentru că Germania şi-a cerut iertare. Iar Germania poate astăzi să se distanţeze - deşi, evident, la limită - de actualul guvern al Israelului, pentru că germanii şi-au asumat trecutul pe deplin, aşa cum mulţi dintre vecinii ei nu au făcut-o.

A-ţi cere iertare îţi dă posibilitatea să-i vorbeşti „celuilalt" fără ambiguităţi, cu acea libertate de expresie de care e nevoie pentru a spune adevărul. Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a câştigat un loc în istoria ţării sale prin proclamarea responsabilităţii Franţei pentru crimele comise de guvernul colaboraţionist de la Vichy împotriva cetăţenilor francezi în perioada ocupaţiei naziste. Ficţiunea că „Vichy nu era Franţa", popularizată de generalul Charles de Gaulle şi susţinută de François Mitterrand, a fost în fine îngropată.
Cine va fi preşedintele francez îndeajuns de curajos pentru a cere iertare Algeriei şi soldaţilor Harki? Desigur, crimele comise de francezi în timpul războiului de independenţă din Algeria nu seamănă nici din privinţa dimensiunii, nici din cea a motivaţiei cu atrocităţile Germaniei naziste. S-ar putea invoca faptul că în era colonială Franţa şi‑a dorit şi fericirea algerienilor, nu doar propria măreţie. Doar că francezii erau cei care defineau „fericirea", fără să se consulte cu algerienii şi cu atât mai puţin să le obţină consimţământul.
Astăzi, Franţa sprjină forţele progresiste ale „Primăverii arabe" - politic, dacă nu chiar militar, precum în Libia -, dar poate ea să menţină ipocrizia faţă de Algeria, plătind un preţ mare în credibilitate pentru tăcerea faţă de trecut? În termeni de iertare, partea cea mai puternică trebuie s-o ceară mai întâi. Iar democraţia e o componentă esenţială a acelei puteri, fiindcă formează terenul cel mai fertil pentru o pedagogie responsabilă a onestităţii istorice.

Sigur că nu ar trebui să ne facem prea multe iluzii. Actualul guvern algerian se simte destul de bine denunţând Franţa şi ar putea continua să o facă indiferent de ce spune sau nu spune fosta putere colonială.
Dar asta nu ar trebui să servească drept alibi pentru a nu face nimic. În iulie 2012, Franţa şi Algeria vor comemora împlinirea a 50 de ani de la naşterea Republicii Algeria. Având loc imediat după viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa, evenimentul oferă o ocazie ideală pentru Sarkozy sau pentru succesorul său de a face un gest simbolic de căinţă. Un asemenea gest ar întări Franţa pe plan extern, dar şi din privinţa sentimentelor cetăţenilor ei de origine algeriană, a căror dificultate de reconciliere a dublei lor identităţi i-a împins pe unii în braţele fundamentalismului
islamic.
Căinţa nu e un semn de slăbiciune. Din contră, e o demonstraţie de linişte şi forţă interioară conştientă -, şi o precondiţie pentru o guvernare bună şi realistă.
AUTOR DOMINIQUE MOISI
SURSA ROMANIA LIBERA 

IPOCRIZIA SEFILOR STATULUI ROMAN

E greu sa ai raspunderea unui stat si a vietilor cetatenilor sai. De aceea, cred ca noi, ziaristii, trebuie sa fim prudenti atunci cind analizam deciziile unor sefi de stat, fiindca nu avem niciodata toate informatiile. Unele informatii ne parvin dupa 50, 75 sau 100 de ani, uneori niciodata!
Pe Regele Mihai nu l-am atacat niciodata la baioneta, nu sint in masura sa o fac eu. Dar nu pot sa observ ipocrizia de care da dovada. Se grabeste sa il aresteze pe Maresalul Antonescu pe 23 august 1944 odata cu celebra “intoarcere a armelor”, abandonind in miinile rusilor peste 150.000 de ostasi romani, luati imediat prizonieri. Bunicul meu si zeci de mii de bunici romani aveau sa “socializeze” pe facebook-ul siberian ani de zile de prizonierat. Regele abdica apoi, rusinos, o spune chiar tatal sau, sustinind ca avea pistolul la timpla si amenintarea ca peste 1000 de studenti vor fi lichidati. Mihai I paraseste Romania cu trenul si vagoanele pline, primeste apoi renta viagera ani de zile de la statul comunist roman, si nu spune nici pis! despre sutele de mii de puscariasi ai regimului criminal comunist din rindul elitei romanesti! Se intoarce vesel in Romania lui 2002 si a lui Iliescu, isi umple iar vagoanele cu restituiri, si tine un discurs moale in Casa Poporului plina de descendenti ai celor care l-au abdicat! Nu sufla o vorba despre toti naivii care au sfirsit in puscariile comuniste si condamna “dictatura comunista”, de parca ar exista o “democratie comunista”! Gestul suprem al Regelui a fost sa nu dea mina cu “noul regalist” Ion Iliescu. Ipocrizie maxima!!!

Gheorghe Gheorghiu Dej, urmatorul sef de stat, a scapat Romania de trupele rusesti dar, culmea ipocriziei, a castrat aceasta tara minunata prin gulagurile intelectualitatii romanesti! A nenorocit viitorul nostru pentru urmatorii 50 de ani, un mizilic de 3 generatii!!!
A urmat apoi superficialul Ceausescu, taranul care a crezut ca, daca va construi ce nu vom putea vopsi in urmatorii 100 de ani, va ramine in istorie. A domnit 25 de ani peste Romania dar va putrezi o vesnicie peste Imparatia Iadului. Culmea ipocriziei sale e ca a crezut ca moare ca un erou, cintind Internationala Socialista! De fapt a murit ca un animal, citez din Gorbaciov, ucis de catre tovarasii sai, alti ipocriti si o alta ipocrizie istorica. In plus, Ceausescu a ascuns Romania in celulele Securitatii si a politrucilor PCR, o crima macabra impotriva libertatii, in timp ce lupta pentru pacea mondiala! Un senil!
A venit la tron Iliescu, animalul politic zimbitor, care, nici pina astazi, nu a lamurit minciuna cu teroristii si nu a zis nici macar pardon pentru sutele de victime nevinovate din decembrie. Culmea ipocriziei? Si astazi e “presedinte de onoare” al PSD si a dat si da lectii de morala celorlalti sefi de stat, Mihai, Emil si Base! Culmea culmilor ipocriziei?! Astazi e prieten si cu Mihai I si cu Emil! Daca se imprieteneste si cu Basescu, atunci devine campion mondial al ipocriziei!

Ipocrizia lui Emil Constantinescu nu sta in faptul ca a vrut dar n-a putut, “l-au invins structurili” cica, precum “agenturili” ce l-au caftit pe nea Nicu. Ipocrizia lui Emil e ca apare inca in viata publica si vine cu aceeasi morga de profesoras luptator! Un fel de croitorasul cel viteaz ratat! Daca traia, Venerabilul Coposu l-ar fi luat de urechi si i-ar fi retras pina si privilegiul de baiat trimis dupa tigari.
Ipocrizia lui Traian Basescu?! Credeati ca n-o sa zic nimic!? Ipocrizia singurului Presedinte postdecembrist cu doua mandate consecutive e data de realitate. A dat sperante uriase elitelor si celor mai buni cotizanti la PIB dar, dar, pina acum, niciun mahar care a jefuit Romania nu e dupa gratii! Traian Basescu este hulit de catre toti sistemicii fiindca a incalcat regula “Nu ne arestam intre noi!” Din pacate pentru Presedinte, cu o arestare, doua, nu se face lumina in tara! Unde sint condamnarile? Unde sint banii recuperati pentru buget? Unde sint marii corupti de la PDL pina la PSD sau PC, sau PNL? Coruptia e tot in floare! E adevarat, se fura la fel de mult, dar cu mult mai multa frica! Pe vremurile lui Nastase sau Tariceanu se fura fara teama! Base stie, stim si noi, lupta anticoruptie a livrat poporului doar plevusca! Asta e o mare ipocrizie!!! Norocul Presedintelui e ca mai are timp! Ghinionul Presedintelui e ca adversarii sai vor sa-i ia TIMPUL!
Iar adversarii sai sint astazi in toate partidele, mai ales cele de la putere!
God bless Romania! Diavolul ne-a blestemat cu IPOCRIZIE!

P.S.
Nu uitati ca sint un optimist incurabil! Si imi place lupta, mai ales cea de idei. Dar nu ma dau in laturi nici de la bataia de cartier! Batalia pentru RO si copiii sai nu se cistiga numai la Academie! Priviti cu ce derbedei avem de a face!
AUTOR RADU MORARU
SURSA www.nasul.tv 

REGATUL PENTRU UN MAGAR

"Cel mai important lucru de dobândit după libertate este demnitatea". Surprinzător pentru mine să aud această frază rostită de fostul rege al României, Mihai I.Pentru că demnitatea o cred aşezată întotdeauna înaintea libertăţii. Poţi să renunţi la libertate ca să rămâi demn, iar dacă preţul libertăţii este pierderea demnităţii, atunci mai bine rămâi în temniţă. Libertatea omului poate depinde de alţii, demnitatea lui - doar de el însuşi.

Şi pentru că tocmai regele Mihai (pot să-i spun astfel, fără fost, potrivit cutumei politice care permite numirea unui fost preşedinte al ţării "domnule preşedinte", însă definiţia cuvântului "rege" în toate dicţionarele limbii române este "persoană care deţine puterea într-un regat, monarh") este o rară sursă de demnitate într-o ţară sufocată de demnitari nedemni.

Nu are rost să analizăm mesajul citit de rege, nu ştiu în ce măsură este compus de Domnia Sa şi este un discurs normal, obişnuit. Importantă este şansa extraordinară a poporului român de a putea vedea şi auzi un personaj din cartea de istorie.

Propaganda comunistă a suprimat pur şi simplu trecutul, când nu l-a transformat în soclu pentru dictator. Asta face şi actuala conducere a României, în frunte cu preşedintele. Dl. Băsescu nu găseşte decât măgării la adresa regelui Mihai, a preşedintelui Iliescu, a preşedintelui Constantinescu, conducători ai unei Românii democratice - dacă ar avea la dispoziţie condiţiile şi aparatul de propagandă al regimului comunist, i-ar şterge din istorie. Singurul pentru care are cuvinte de laudă este N. Ceauşescu, un dictator care a supus exterminării propriul popor.

Oamenii care populează la un moment dat un teritoriu se numesc popor atunci când au conştiinţa generaţiilor dispărute şi a celor viitoare. Un popor există în timp, nu doar în spaţiu, altfel nu e decât o gloată mai mare. La fel ca puterea comunistă, puterea actuală vrea să acopere trecutul şi viitorul cu prezentul ei josnic şi lacom. Aceşti înfulecători ai clipei vor să reducă naţiunea română la o adunătură în căutare de hrană şi senzaţii. Şi, în suficientă măsură, au reuşit.

Să fim lucizi, că atât ne-a mai rămas. Coroana regală nu este, cum spunea regele, o garanţie a stabilităţii şi unităţii statului român. După dispariţia fizică a regelui Mihai, care poate avea loc oricând, Casa Regală, dacă ne gândim la urmaşii care o ocupă, va rămâne o cochilie goală, bună de muzeu. Viitorul României depinde de cei pe care poporul îi va scoate în frunte prin alegeri.

Din perspectiva acelui viitor, nu cred că dacă dl. Băsescu va ajunge la vârsta de 90 de ani şi dacă România o mai exista atunci, Parlamentul îl va invita să ţină vreun discurs. Nu-mi rămâne decât să sper că asta se va întâmpla cu viitorul preşedinte.

PS

"Cele mai importante lucruri de dobândit după libertate şi democraţie sunt identitatea şi demnitatea", a spus regele. Expresia de dobândit înseamnă, precis, că libertatea şi demnitatea nu sunt încă dobândite, ca şi identitatea şi democraţia. De aici interpretarea mea bazată pe ierarhizare. Dacă se dorea sensul cronologic al frazei, atunci ea trebuia formulată astfel: "După ce libertatea şi democraţia au fost obţinute, cele mai importante lucruri care rămân de dobândit sunt identitatea şi demnitatea". În ambele sensuri, regele Mihai rămâne un exemplu de demnitate.''
AUTOR CRISTIAN TUDOR POPESCU
SURSA GANDUL

SCRISOAREA LUI ANTONESCU CATRE DINU BRATIANU

''Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

 Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi. 

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreuna cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

 Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

 Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

 Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

 Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

 Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? 

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

 Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

 Iată, domnule Brătianu la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”;Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

 Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

 V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”
SURSA ziaristionline.ro

CAND PARTIDELE CER O ''OFENSIVA RUSEASCA'' PE TERITORIUL ROMANIEI

Anticomunismul feroce de după 1989 a avut, printre victime, şi istoria. Trecutul din ultimii 50 de ani a fost rescris în aşa fel încât PNŢ şi PNL, angajate în bătălia cu FSN-ul neocomunist al lui Ion Iliescu, pentru cucerirea puterii postdecembriste, să apară ca victime ale P.C.R. Aşa s-a făcut că un moment semnificativ din perioada 20 iunie 1944 - 12 octombrie 1944 să fie împins în plan secund sau chiar escamotat.

E vorba de alianţa dintre PNŢ, PNL, PSD şi PCR în ceea ce se va numi Blocul Naţional Democrat sub patronajul Regelui Mihai. Ea a luat naştere la 20 iunie 1944, după tratative duse cu precădere de Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Pe parcursul lor, Iuliu Maniu a condiţionat alianţa cu PCR de excluderea posibilităţii ca din BND să facă parte şi Gheorghe Tătărescu, adversarul său politic din anii interbelici. Coaliţia îşi propunea, printre altele, răsturnarea Mareşalului Antonescu şi încheierea Armistiţiului.

Cum de au ajuns partidele democratice să se alieze cu duşmanul de moarte al democraţiei, cu partidul pe care l-au ţinut în ilegalitate din 1924, voi arăta în eseul „Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu" în pregătire pentru editura „Adevărul". Să menţionez aici doar că alianţa PNŢ, PNL şi PSD cu Partidul Comunist Român în cadrul BND 1944 a fost alianţa clasei politice autohtone cu formaţiunea al cărui stăpân - Armata Roşie - forţa Porţile Moldovei şubrezite deja de generalii care-l trădau pe Ion Antonescu pentru a-şi salva pielea.

Noua Coaliţie, care va fi câteva luni după 23 august 1944 şi Coaliţie de guvernămînt, adoptă Planul Loviturii de stat, pe care-l trimit la Ankara şi la Stockholm pentru a fi cunoscut de ruşi. Planul cerea „o ofensivă sovietică pe frontul român" pentru înlesnirea loviturii de stat împotriva Mareşalului. Ofensivă sovietică însemna însă înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul naţional. O Coaliţie din care făceau parte PNŢ, PNL şi PSD cerea Moscovei nici mai mult nici mai puţin decît să ocupe România!

Liderii partidelor democratice nu sunt singurii care se aliază cu liderii un partid care avea drept platformă politică instaurarea dictaturii proletariatului.  Oamenii Palatului Regal - generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu- Buzeşti, Ion Mocioni Stîrcea, colonelul Dumitru Dămăceanu -  complotează în casele conspirative ale PCR, în cadrul Comitetului Militar creat în vederea loviturii de stat, cu liderii comunişti Emil Bodnăraş şi Constantin Agiu. 

În 1944, Finlanda lui Mannerheim se afla în aceeaşi situaţie ca şi România lui Antonescu. La 9 iunie 1944, 20 de divizii de artilerie ruseşti au lansat unul dintre cele mai devastatoare bombardamente din cel de-al Doilea Război Mondial asupra fortificaţiilor finlandeze de la graniţa cu URSS.  400 de avioane ruseşti mai înainte, aceleaşi fortificaţii. Prin spărtura produsă, 12 divizii de tancuri s-au năpustit asupra Finlandei, pentru a o cuceri militar.

După o lună şi ceva de lupte, revenindu-şi, finlandezii reuşesc să oprească tăvălugul rusesc, înregistrând, în 21 iulie 1944, istorica victorie de la Tali-Ihantala. Armata Roşie a fost blocată înainte de a atinge frontiera dintre Finlanda şi Karelia impusă de URSS în 20 martie 1940, după Războiul de iarnă.

Conştient că Armata Roşie se va împotmoli pe acest front secundar, risipindu-i  forţele de care avea nevoie pe direcţia principală - Moscova-Berlin, Stalin a acceptat în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1944 încetarea focului. Armistiţiul semnat în aceste condiţii, la 19 septembrie 1944, deşi împovărător economic pentru Finlanda, a salvat ţara de la ceea ce ar fi fost mai rău: cucerirea de către Armata Roşie şi, prin asta, instaurarea dictaturii comuniste.

În Finlanda lui 1944 exista Opoziţie la Mareşalul Mannerheim. Partidul Comunist Finlandez, asemenea Partidului Comunist Român, era în ilegalitate încă din anii '20. Şi PC Finlanda avea ca Stăpân URSS. Numai că niciunei forţe politice din Finlanda nu i-a trecut prin cap să se alieze cu Partidul Comunist Finlandez pentru a se pune bine cu Stăpânul ajuns la graniţele ţării. Să se alieze, cum au făcut, la noi, PNŢ, PNL şi PSD, pentru a cere, în sprijin, o ofensivă rusească asupra Finlandei.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

LUPTE ANTIBOLSEVICE DUPA UNIRE

Deja către sfârşitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curăţat de plaga bolşevică. Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanşă, a reuşit cu preţul unor lupte grele să cureţe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele ruseşti să fugă dincolo de râu, aducând liniştea şi pacea atât de necesară populaţiei basarabene greu încercate. Nu mai erau bande de soldaţi care jefuiau, violau, incendiau şi omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldaţii români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiţi prin sate cu pâine şi sare, au fost invitaţi pe la cumetrii sau nunţi, ofiţerii români au năşit cupluri sau copii basarabeni, şi pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Ţăranii basarabeni erau lămuriţi acum, nu le mai trebuiau demonstraţii, se înţelegeau perfect în limba română cu aceşti soldaţi despre care lise spunea că sunt moşieri. De fapt, în discuţiile, şezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt acelaşi popor, spre deosebire de stăpânii ruşi de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreţ ca şi pe un popor inferior.

Despre cultura românilor

În această idee trebuie menţionate scrierile autorilor ruşi care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, şi prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizaţi", prin cucerire bineînţeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior ţăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi şi noi comori artistice din sufletul ţăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veşnicia s-a născut la sat" spunea Lucian Blaga, şi avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăţi din această veşnicie, din acest patrimoniu unic şi nepieritor al poporului român. Toţi marii autori, scriitori, compozitori români, şi-au extras inspiraţia de la rădăcini, din arborele imens al creaţiei populare, care încă este departe de a-şi fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca şi poporul român, „o enigmă şi un miracol", după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet în 1953.

Marii noştri savanţi, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noştri filozofi, mândria universităţilor din lume, Eugen Ionesco, Cioran şi mulţi alţii, şi-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie şi atât de necunoscută chiar şi astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?

Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizaţie înfloritoare. Legendele Olimpului au fost şi sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi. Sunt eroi care luptă pentru biruinţa binelui, printre personaje fantastice care ar putea să facă să pălească clişeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb şi mulţi alţii. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrăjitoare, pitici, spâni, dar şi cu personaje din creştinătatea timpurie, ca şi Sfânta Vineri. Nu prea ştiu să fi dat ceva comparativ cultura populară rusă, chiar şi în materie de legende şi balade cred că le suntem superiori.

Tot timpul ruşii, în cursul expansiunii lor şi-au motivat tendinţele cum au putut mai bine, sub semnul eliberării creştinilor de sub jugul păgân, apoi când au cotropit creştini, în numele ortodoxiei, când au ajuns să cotropească popoare ortodoxe, în numele civilizării lor de către cultura rusească superioară. A apărut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberării" proletariatului mondial. După căderea comunismului, este coaptă ideea panslavistă. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau româneşti, ideea civilizatoare a ocupaţiei nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât şi boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinţei continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a văzut că această politică nu dă rezultate, pur şi simplu de masacrare a acestor elite. Preoţi, învăţători, cărturari, intelectuali, toţi cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv ţărani înstăriţi au fost exterminaţi. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum.

De ce nu au reuşit ruşii, cu aşa zisa lor civilizaţie superioară faţă de cea a basarabenilor, să asimileze populaţia basarabeană, inferioară cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învăţaţi ruşi care susţineau că limba moldovenească, respectiv cea română, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilaţi basarabenii de marea cultură rusă în mai mult de o sută de ani de stăpânire crudă, la fel cum au făcut cu alte popoare siberiene, printre care şi cel mai sus menţionat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic?

Răspunsul este simplu. O civilizaţie poate fi asimilată doar de o alta superioară, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie că vorbim de rămăşiţele cumanilor sau ale slavilor. O civilizaţie inferioară nu poate asimila una superioară, o poate doar extermina. Iar românii, ca şi polonezii, erau cultural superiori ruşilor, aşa se explică rezistenţa lor constantă. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcţionau nouă universităţi (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varşovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înfiinţate de români.

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lămuriţi de ascendenţa şi apartenenţa lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenţei faţă de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Ţării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanţă istorică în inima tuturor românilor. Era logic şi firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă. La 16 martie 1918, apare a doua pretenţie a Ucrainei faţă de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputaţii din Sfatul Ţării o resping şi pe aceasta, se poate ca această pretenţie directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.

Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestaţi de bolşevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalţi, inclusiv de generalul Coandă, fostul ataşat român la curtea ţarului pe timpul războiului. Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolşevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, şi lăsarea doar a unei garnizoane de 10 000 de oameni pentru paza depozitelor şi căilor de transport. Deşi au fost unele acorduri în faza iniţială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani. Delegaţiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică" a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport şi multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniştească pe Aliaţi că armata română nu-şi împrăştie forţele şi va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor, mai ales după ce ruşii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiţi să luptăm şi împotriva lor. Apoi, ţinând cont că eram siliţi să pornim negocierile de pace cu Germania şi Austro-Ungaria deoarece şi ruşii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înţeles că ar accepta Basarabia ca şi o compensaţie pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat şi cu pacea de la Buftea-Bucureşti după înfrângerea Austro-Ungariei şi Germaniei.

Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjuraţi de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România şi Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură. Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanţi) din diferite părţi ale Basarabiei trimiteau Sfatului Ţării telegrame cu rezoluţii în care se cerea unirea cu ţara mamă România. La 27 martie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru şi 3 împotrivă (Balmez Ştefan, bulgar, Osmolovski Arkadie şi Starenki Mihail, ucraineni), 36 abţineri şi 13 absenţi, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.

"În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan"

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva "țărani basarabeni", dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

U.R.S.S. a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța? Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de U.R.S.S., Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de O.N.U.?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 din Apuseni pe Tisa și cele două următoare).

Atacuri bolșevice după unire

Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.

Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin, 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi. Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski. Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru. În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.

După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.

Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică. După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 - 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3 002 de arestări. Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit. În grupuri de 15 - 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 - 7 octombrie 1921.

Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920. Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rănilor. Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.

Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși. La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.

Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar. Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.

Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).

Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10 000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă. Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi. Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost "rechiziționate". Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.

Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.

Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre. Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200 000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.

Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.

După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea R.S.S. Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8 434 kmp cu o populație de 576 306 locuitori, 60% moldoveni, chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500 000 de moldoveni la stânga Nistrului. Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: "Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice".

Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

Profiluri de eroi

După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist. Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul. Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.

Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.

Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932). În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, S.U.A., unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela U.R.S.S. și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.

Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.

Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală Împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării. La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri". Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de N.K.V.D. la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.

Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de N.K.V.D. și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.

Daniel Ciugudeanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev. În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.

Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 - 1907), în timpul revoluției ruse de atunci. Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia. A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 - 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.

Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă unire, Moș Ion Roată. Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa "În preajma revoluției", cel al lui Ion Coman.

Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.

În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc. Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le "Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!" Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.

La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare. A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.

O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara"
SURSA www.istoria.md

SI CHIAR STIM TOT?

Propun să fim nemiloşi doar cu hoţia, crima, impostura şi îndoctrinarea fanatizantă. În rest, un dram de înţelegere n-are cum să strice.

Un fotoliu, o cafea, o scrumieră. Un televizor deschis, un ziar întins pe genunchi, ultimul CD al unei trupe rock. Decorul minim în care devenim instanţe critice. Un spaţiu protejat, în care guvernăm după legi proprii şi dăm întreaga măsură a competenţei. Sau a confuziei, fiindcă vremurile neclare atrag devălmăşii de tot felul. Mustăcim, bombănim, desfiinţăm. Vrem mereu altceva. Suntem nemulţumiţi de ceea ce primim şi credem, în fiecare zi mai sonor decât în precedenta şi mai discret decât în următoarea, că avem dreptul la mai mult. Şi la mai bun. Nimic nu ne domoleşte apetitul demolator. Avem geniul deriziunii şi voluptatea derizoriului. În acelaşi timp, înăuntrul multora dintre noi şi-a făcut loc un procuror iacobin, care are un tăiş de ghilotină în loc de creier şi o a doua fiere în loc de inimă. Coşul de răchită se umple repede şi trebuie golit ritmic pentru a face loc altor şi altor capete. E lume multă pe eşafodul public, se calcă bieţii oameni pe bombeuri.

Cam aşa judecăm prestaţia celor de pe scenele vieţii, fie ei actori, ziarişti, sportivi, medici, judecători sau oameni de televiziune. Linia care desparte exigenţa de intransigenţă e atât de fină, încât mulţi trec dincolo fără să-şi dea seama. Aşa se fac paşii care duc în fundături: în resentimentul orb, în intoleranţă, în fundamentalism patologic. Şi întreb: nu cumva le greşim şi noi greşiţilor noştri? Nu cumva îi încărcăm cu aşteptări prea mari, care pot să le-apese umerii până la încovoiere? Nu cumva pretindem exemplaritate douăzeci şi patru de ore pe zi tuturor celor care, vrând sau nu, devin persoane publice ori de interes public? Chiar ştim tot despre oamenii aceştia, aşa cum e normal înainte de-a emite judecăţi zdrobitoare? Chiar avem amplasamentul optim pentru a pune în joc păreri muiate în vitriol şi expedieri trufaşe? Nu sunt deloc sigur. Şi nu ştiu motivul pentru care compasiunea se găseşte mai greu pe tejgheaua naţională decât medicamentele compensate.

Unii oameni care au o zi proastă sau o noapte neagră la doi-trei ani nu admit că există semeni de-ai lor siliţi de soartă să aibă zile proaste şi nopţi negre de şapte ori pe săptămână. Dacă scrii la ziar, apari la televizor, cânţi în concerte sau operezi pe creier, trebuie să fii fără cusur. Să n-ai dureri, tristeţi şi şocuri. Să nu fii cariat de nicio slăbiciune, să nu cunoşti vulnerabilul altfel decât din dicţionar. Restul nu contează. Nu contează că eşti un chirurg eminent, care se întoarce zilnic la copilul bolnav căruia n-are ce să-i facă. Nu contează că eşti un romancier care nu se mai poate gândi la cărţile lui fiindcă s-a îndrăgostit ca un dement şi vede întreaga lume redusă la o aluniţă şi doi pistrui. Nu contează că puterea ta de articlier scade pe măsură ce-ţi creşte în corp tumoarea care te condamnă. Nu contează că vii de cinci ani în faţa publicului la emisiune, fără să întârzii sau să păcăleşti, deşi acasă te aşteaptă haosul sau pustiul. Contează strict aşteptările noastre de client - nete, precise şi inflexibile. Contează să fim trataţi în conformitate cu investiţia de timp şi de bani pe care-am făcut-o în produsul primit spre consum.

În principiu, aşa e. Publicul n-are obligaţii afective faţă de cel plătit să-l informeze, să-l vindece sau să-l binedispună. Şi totuşi, îmi permit să invit la indulgenţă şi relaxare. Propun să fim nemiloşi doar cu hoţia, crima, impostura şi îndoctrinarea fanatizantă. În rest, un dram de înţelegere n-are cum să strice. Empatia nu e doar o trăsătură nobilă, ci şi o formă de sănătate care-i poate ajuta pe bolnavii din jur, fie ei celebri, bogaţi şi (uneori pe nedrept) invidiabili.
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL